Arhitectura ca spațiu public. Utilizarea limitelor

Limitele și breșele asociate acestora au avut întotdeauna o importanță vitală în structurarea realității – transformând spații în locuri (ca un prim pas în procesul de apropriere), conturându-l pe Celălalt și formând cadrul pentru interacțiunile sociale. Diferitele sensuri ale limitei subliniază complexitatea și flexibilitatea termenului în ciuda sensului său aparent de demarcare dihotomică. Toate sensurile sale se suprapun, conducând la o înțelegere a limitei drept punct, linie sau chiar spațiu ce presupune o concentrare la maximum a capacităților, interpretărilor și creativității.

Analiza proceselor ce au loc pe limită capătă o importanță crescută în arhitectura contemporană, subliniind relația dinamică dintre spații și componentele acestora și astfel complexitatea atât a producției, cât și a consumului de spațiu. Înțelegerea contemporană a limitelor și breșelor evidențiază imaterialitatea acestora și dimensiunea lor socială, întrucât oamenii „răspund selectiv și pragmatic la posibilitățile [date de limită], răstălmăcind legături în moduri ce vor fi conturate de procesele sociale și materiale, nu de consimțiri cognitive așa cum trasarea limitei era” (trad. ns., Barth 1999, 30).

În acest articol ne vom axa pe legătura dintre caracteristicile fizice ale limitelor arhitecturale și procesele sociale ce conduc la dematerializare care au loc în jurul lor, urmărind cazuri precum: limita transparentă, utilizarea zonei de acces, anvelopanta clădirii ca loc.