Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.01
Autori: Cosmin Caciuc
Filosoful francez Paul Ricoeur a teoretizat în articolul „Architecture and Narrativity” (1998) adresat arhitecților și urbaniștilor, trei niveluri distincte ale gândirii arhitecturale dedicate locului, având ca punct de plecare hermeneutica fenomenologică: prefigurarea, configurarea și refigurarea. El a conturat în acest fel bazele unei abordări fenomenologice și contextualiste cu privire la spațiul urban și arhitectură. Arhitecții preocupați de micro- intervențiile urbane de tip placemaking au nevoie de mijloace adecvate de interpretare a locului, pornind atât de la tradiția contextualistă formulată la începutul anilor 1970 de către Colin Rowe și Fred Koetter, cât și de la aportul adus de hermeneutica fenomenologică recentă. În textul de față, reformulez metodologia contextualistă pe baza identificării unor noi direcții fenomenologice prin care această abordare s-ar putea îmbogăți: linialogia dezvoltată de antropologul scoțian Tim Ingold între 2007-2015 și conceptul relativ recent de placemaking, intrat în atenția profesiei noastre prin studiul lui William H. Whyte, The Social Life of Small Urban Spaces (1980). Interesul pentru micro-proiectele dedicate reabilitării spațiilor degradate fizic și social dintre clădiri m-a condus către investigarea unor direcții teoretice mult mai largi, care împletesc preocupările transdisciplinare ale geografiei umaniste, sociologiei urbane, filosofiei locului, urbanismului și arhitecturii. Extinderea ariilor de interes în cadrul studiilor locului după 2020, în mod special cele cuprinse în volumul editat de Lynne Manzo și Patrick Devine- Wright, Place Attachment: Advances in theory, Methods and Application (2021) și în colecția de texte îngrijite de Dominique Hes și Cristina Hernandez-Santin, Placemaking Fundamentals for the Built Environment (2020), a permis noi interrelaționări la nivel conceptual în cadrul teoriei arhitecturii, lărgind posibilitățile de înțelegere a condițiilor eterogene care stau la baza vieții urbane. Provocarea critică adusă contextualismului tradițional țintește limitările formalismului analizei gestaltiste bazate strict pe metoda poché-ului urban și analiza figură-fundal, confruntând mai profund împletirea fenomenelor locului și ale locuirii în viața cotidiană a orașului.
Cuvinte cheie: fenomenologia locului, topologia arhitecturală, hermeneutica urbană, transdisciplinaritate
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.02
Autori: Stefania Kenley
Tema „Spații dinamice, interferențe arhitecturale” propusă pentru Argument Journal #17 implică o dimensiune spațio- temporală în artă și arhitectură. Discuția despre spațiu și timp a stabilit un nou limbaj estetic în care a fost imaginată și reprezentată o a patra dimensiune în artele vizuale ale secolului al XX-lea. În același timp, tehnologiile de imagistică au permis analizei științifice să dezvăluie noi aspecte ale universului sau părți ale creierului uman care nu fuseseră văzute până atunci. Titlul „Amprente urbane într-un timp vitrificat” sugerează o modalitate de a privi prezența arhitecturii în spațiul urban prin amintiri fotografice și scrise ale operelor de artă și ale arhitecturii. În timp ce prima parte a acestui eseu se concentrează pe exemple istorice, a doua parte include o discuție teoretică despre rețele în general. În a treia parte, o comparație între trei hărți – București, Paris și Londra – deschide o discuție mai specifică despre rețelele urbane existente. Însă configurațiile lor, plasate deasupra unui ansamblu de trei tipuri de amprente fosile, provoacă o schimbare a punctului de vedere, de la proiecții istorice la imagini care conturează un viitor posibil. Revizitând ceea ce Gaston Bachelard numea imagine poetică, scopul acestui text este de a reuni cuvintele și iconografia capabile să exprime percepția noastră asupra schimbărilor urbane actuale.
Cuvinte cheie: artă contemporană, spații dinamice, rețele, imagine poetică, ritm, spațiu-timp, studii urbane, neuroștiințe
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.03
Autori: Ildikó Lihăt
Importanța spațiilor verzi este din ce în ce mai evidentă la nivel global și național, având un impact pozitiv asupra calității vieții și reprezentând o resursă semnificativă pentru promovarea dezvoltării urbane durabile. Tendința globală de dezvoltare a orașelor cu accent pe mediile naturale oferă oportunitatea de a revizui direcțiile de dezvoltare economică și socială, transformând modul în care ar trebui abordată dezvoltarea urbană. Folosind criterii analitice stabilite, sunt identificate și analizate câteva studii de caz (globale și din UE), care se concentrează pe extinderea infrastructurii verzi prin valorificarea terenurilor reziduale și impactul lor pozitiv asupra aspectelor reabilitate precum cele urbane, de peisaj, culturale, sociale, ecologice și economice. Studiul comparativ permite o înțelegere mai profundă a diferitelor scenarii și a modului în care aceste proiecte au influențat reabilitarea terenurilor degradate sau chiar a întregului oraș, oferind exemple adecvate. Multifuncționalitatea spațiilor verzi constă în includerea unor roluri ecologice, funcționale, structurale și estetice. Gestionarea și regenerarea terenurilor reziduale sunt esențiale pentru dezvoltarea urbană durabilă și pentru comunitate. Planificarea adecvată și managementul strategic al acestor spații sunt necesare pentru a asigura eficiența și durabilitatea infrastructurii verzi, aceasta fiind un instrument-cheie pentru promovarea unei dezvoltări urbane echilibrate.
Cuvinte cheie: infrastructură verde, zone reziduale, regenerare urbană, beneficia ecologice
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.04
Autori: Cristina - Olga Gociman, Anca Mitrache, Andrei Maslaev, Monica Ene, Cristian Iosif Moscu
Anvelopa clădirii joacă un rol esențial în asigurarea siguranței, sustenabilității și eficienței energetice, în special în cazul clădirilor de birouri vechi, supuse unor cerințe de reglementare în continuă schimbare și degradării naturale. Sistemele de fațadă precum pereții cortină, placările cu piatră naturală și elemente vitrate sunt esențiale pentru durabilitatea pe termen lung și confortul ocupanților, însă performanța acestora depinde în mare măsură de calitatea execuției și de mentenanța regulată. Această lucrare prezintă o evaluare tehnică detaliată a sediului central BRD din Piața Victoriei, București, concentrându-se pe integrarea evaluărilor de specialitate pentru verificarea conformității cu standardele de performanță esențiale. Intervenția propusă abordează riscurile de siguranță, îmbunătățește eficiența energetică în conformitate cu obiectivele NZEB (Clădire cu Consum de Energie Aproape Zero), sporește izolarea termică, hidrofugă și integrează strategii de design verde. Abordarea subliniază importanța diagnosticului precoce și a mentenanței proactivă în prelungirea duratei de viață a fațadelor, reducerea costurilor operaționale și susținerea transformării sustenabile a clădirilor existente.
Cuvinte cheie: reabilitare a anvelopei, mentenanță proactivă, eficiență energetică, atenuarea impactului asupra mediului al clădirilor existente
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.05
Autori: Anca Pocitan
Prezent în toate domeniile vieții, în natură, știință, artă și arhitectură, dinamismul reprezintă progresul, iar progresul a avut mereu conotațiile cele mai pozitive, întrucât a fost și este motor al evoluției umanității. Prima mișcare a avangardei istorice, Futurismul, este caracterizată mai mult decât orice atribut estetic, de dinamism. În toate creațiile sale, nu există text sau reprezentare artistică care să nu descrie mișcare, forță, energie, transformare, nu există acțiune care să nu se opună oricărui element static, imobil, previzibil, tradiției, stilului sau instituțiilor reprezentate de aceasta. Futurismul pare să fie caracterizat de dinamism până la identificarea cu acesta, însă, pentru o înțelegere cât mai corectă a acestei echivalențe, este necesară cercetarea rolului primului curent avangardist în promovarea dinamismului (și) în arhitectură. Curent vizionar și deosebit de versatil în exprimarea idealurilor sale, futurismul a lansat un volum important de scrieri, dintre care manifestele se detașează ca adevărate compendii teoretice ale mișcării. Prin analiza manifestelor futuriste reprezentative în arhitectură, acest articol își propune să confirme interdependența dintre futurism și dinamism, o ipoteză aparent evidentă ca cărei explorare poate fi incitantă, având in vedere caracterul eterogen al producțiilor futuriste și versatilitatea diferitelor domenii artistice. Explorarea conceptelor teoretice ale futurismului la peste un secol de la afirmarea sa, reprezintă nu doar o consemnare a centenarului protagoniștilor săi, ci și o oportunitate de a explora sursele dinamismului în arhitectură și integrarea sa în vocabularul curent al acesteia. Având drept reper renumitul manifest al arhitecturii futuriste semnat de Antonio Sant’Elia, sunt analizate manifestele unor actori ai ideologiei futuriste precum fondatorul Filippo Tommaso Marinetti, alături de pictori, arhitecți și jurnaliști, a căror viziune asupra arhitecturii futuriste urmărește evoluția tendințelor artistice, științifice și chiar politice de la începutul secolului al XX-lea.
Cuvinte cheie: avangardă, futurism, dinamism, arhitectură, manifest, Antonio Sant’Elia
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.06
Autori: Zenaida Florea
Lucrarea își propune să cerceteze atât capacitatea transformatoare, cât și perseverența intrigantă a spațiilor minore din locuințele bucureștene de la finalul secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului al XX-lea. Perioada de studiu marchează evoluția locuinței urbane sub influența modelelor occidentale și a căutării naționale, până în momentul centralizării procesului. Dacă exteriorul clădirii, sensibil la evoluția stilurilor, este partea cea mai dinamică a arhitecturii, configurația planimetrică, nevoile locuitorilor și organizarea funcțională se modifică mai lent, necesitând un interval considerabil pentru ca posibilele alterări să poată fi observate. Schimbările semnificative din perioadă în ceea ce privește diversitatea tipologică a locuinței determină o transformare a spațiilor minore. Pe de-o parte, acestea alcătuiesc spațiul necesar pentru o bună funcționare a locuinței, iar pe de altă parte, interferează cu fondul neregulat al orașului, fiind situate „în spate”, în locurile propice negocierii. Dimensiunea lor aformală permite eliberarea camerelor majore, supuse idealurilor stilistice arhitecturale și exigenței străzii. În timp ce spațiile minore asimilează cele dintâi ultimele dotări, adăpostesc aparatura casnică nouă și echipamente tehnice necesare vieții domestice moderne, prezența lor în locuințe pe parcursul deceniilor rămâne sub semnul mărturiei tăcute a ierarhizării sociale. În această lucrare vom explora două dintre „speciile” spațiilor minore: circulația verticală cu accesul secundar și camerele destinate locuirii personalului domestic. Transformările și modul în care acestea interferează cu noile tipologii de locuințe, dar și dinamica societății în schimbare față de necesitatea protocolului în cadrul domestic vor fi interogate prin prezentarea caracteristicilor acestora folosind drept resurse planuri, regulamente de construcție ale orașului, articole specializate sau anunțuri din presa vremii.
Cuvinte cheie: spații minore, urban, locuire, camere, camere de serviciu, transformare
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.07
Autori: Vlad-Răzvan Nicolescu
Ateneul reprezintă un tip de clădire cu o unică apariție atestată în istoria Antichității clasice, edificată în perioada de domnie a împăratului Hadrian, sec. al II-lea d.Hr. Despre această primă formă istorică de Ateneu, cunoscut în prezent drept Athenaeum-ul lui Hadrian, cunoaștem unele aspecte, conform menționării în literatura istorică antică în special despre funcțiune și evenimentele găzduite în acest loc. Alte indicii ce țin de trăsăturile arhitecturale ale edificiului rămân învăluite în incertitudine, în lipsa unor izvoare arheologice ale Romei antice atribuite acestui tip de clădire. Cu toate acestea, investigațiile arheologice întreprinse odată cu extinderea liniei de metrou C a Romei, între 2007 și 2011, au avut ca rezultat descoperirea neașteptată a unui edificiu public atribuit perioadei de domnie a împăratului Hadrian (117-138 d.Hr.), pe baza căruia au apărut ipoteze conform cărora ar putea reprezenta forma antică a Ateneului. În paralel cu prima și unica sa apariție antică, Ateneul dispare pentru o perioadă de mai bine de un mileniu care se suprapune în linii mari cu perioada Evului Mediu, dar cunoaște un puternic reviriment odată cu primele semne ale Modernității, începând cu secolul al XVII-lea. Între aceste două perioade determinante pentru parcursul Ateneului, cea originară antică și cea de recurență modernă, se naște ambiguitatea din jurul programului în urma confruntării semnificațiilor asumate în Antichitatea clasică și alterările pe care acestea le suferă odată cu noile sale apariții. Cercetarea cu privire la evoluția particulară a acestui program arhitectural urmărește tocmai încercarea de elucidare a ambiguității Ateneului, prin investigarea resorturile care stau în spatele resuscitării sale, precum și a trăsăturilor care caracterizează continuitatea fenomenul arhitectural al acestuia, altele decât simpla recuperare și perpetuare a denumirii sale. Comparația dintre aceste două ipostaze este cea care conturează în cele din urmă profilul dinamic al Ateneului, materializat prin variațiunea de forme și sensuri pe care acesta le cunoaște în urma revitalizării programului în diverse spații culturale. Astfel, dinamismul asociat Ateneului este o caracteristică desprinsă atât din ambiguitatea rezultată din diversitatea formelor moderne, cât și de pe urma evoluțiilor acestora care la rândul lor cunosc transformări în timp. Procesele evolutive la care sunt supuse aparițiile moderne ale Ateneului constituie dinamismul metabolic al acestuia, în permanentă rezonanță cu mult mai amplele fenomene care caracterizează în ansamblu spațiul cultural și social al Occidentului.
Cuvinte cheie: program, Ateneu, dinamism, simbol, cultură, umanism
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.08
Autori: Andra Maftei
Pe măsură ce orașele își schimbă pulsul și se reinventează, halele industriale istorice, odinioară forje de energie și inovație, rămân tăcute, învăluite de o frumusețe brută și melancolică. Reutilizarea lor adaptivă, prin crearea de spații dinamice, este mai mult decât o simplă intervenție arhitecturală; este un act de renaștere. Prin integrarea unor soluții flexibile și inovatoare, aceste structuri îmbătrânite sunt reînviate, transformându-se din relicve ale trecutului în spații pline de viață și posibilități. Aici, vechiul și noul există împreună generând un dialog între istorie și contemporaneitate, între memorie și viitor. Într-o eră marcată de urbanizare accelerată și de nevoia stringentă de spațiu, halele industriale abandonate au devenit subiecte ideale pentru proiecte care vizează adaptabilitatea. În Europa și în mod special în România, aceste structuri poartă cu ele un bagaj cultural și istoric considerabil, fiind martori tăcuți ai perioadelor de industrializare intensă. Articolul de față caută să exploreze cum dinamismul în arhitectură poate deveni o abordare ideală pentru reutilizarea patrimoniului industrial, redefinind relația dintre trecut și viitor. Printr-un cadru teoretic de specialitate, se va urmări felul în care dinamica spațiului, fluiditatea formelor și adaptabilitatea funcțiunilor pot transforma structurile industriale dezafectate în adevărați catalizatori urbani. Departe de a fi doar rămășițe ale unei epoci trecute, aceste spații se pot reinventa ca platforme multifuncționale, contribuind la regenerarea socială, economică și culturală a orașelor. Articolul își propune să demonstreze că dinamismul, ca principiu arhitectural, nu doar că respectă valorile istorice ale patrimoniului, dar le amplifică prin inserții contemporane inovatoare.
Cuvinte cheie: adaptiv, urbanizare, industrial, flexibil, spațiu, patrimoniu, dinamism
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.09
Autori: Silviu Medeșan, Ivett-Greta Zsak, Adrian Hagiu
Această lucrare examinează modul în care pedagogia în arhitecturăpoateabordaprovocărilesustenabilitățiiprin integrarea abordărilor participative și situate în atelierele de proiectare. Modelele actuale privilegiază adesea autoratul individual și rezolvarea abstractă a problemelor, trecând cu vederea dimensiunile sociale și ecologice ale arhitecturii. Scopul este de a testa modul în care atelierele de proiectare pot educa studenții ca agenți critici și creativi ai schimbării prin implicarea în comunități reale. Această cercetare are la bază un proiect de cercetare- acțiune participativă (PAR) de reactivare a unei școli abandonate din Petrinzel, România. Metodologia a combinat predarea în atelier cu etapele PAR de planificare, acțiune, reflecție și evaluare. Studenții s-au implicat în activități precum ateliere practice, grupuri de discuție cu actorii locali, gătit colectiv, observație pe teren și schițe reflexive, urmate de critici și propuneri finale de proiect. Concluziile arată că învățarea contextualizată i-a ajutat pe studenți să își adapteze ideile preconcepute în proiecte sensibile la context, integrând materiale și practici tradiționalecusoluțiiinovatoare.Limitărileaufostlipsa unei evaluării din partea comunității și a unui prototip, subliniind nevoia de etică a reciprocității. Conchidem că integrarea PAR în atelierele de proiectare favorizează o învățare relațională, situată și reflexivă, extinzând atât rolul arhitectului ca mediator, cât și pe cel al educatorului ca partener de învățare, echipând mai bine studenții să răspundă crizelor ecologice și sociale.
Cuvinte cheie: pedagogie de arhitectură, educație pentru sustenabilitate, abordare prin cercetare-acțiune participativă, „clacă”, contextualizare
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.10
Autori: Cristina Aurora Budan
Articolul de față studiază felul în care sunt influențate tiparele tradiționale de locuire de pe Valea Topologului atunci când un element semnificativ din structura teritoriului, precum Râul Topolog, este afectat prin proiecte majore de infrastructură. Dincolo de calitatea spațiului social generat de prezența apei, schimbările se resimt pe multiple alte planuri ale locuirii. În cazul Văii Topologului, cercetarea vizează efectele centralelor hidroenergetice existente și anticipează posibilele consecințe ale unui nou proiect în curs de implementare: autostrada Pitești-Sibiu, care se va suprapune cursului râului Topolog pe o lungime de aproximativ 12km. Comparând realitatea cotidiană, măruntă a văii și infrastructura națională de mari dimensiuni, apare problema impactului acesteia din urmă asupra unei tradiții de locuire adânc înrădăcinată. Observațiile in situ, dublate de discuții cu localnicii, consultarea monografiilor satelor și a documentațiilor oficiale despre proiectele de infrastructură, au ajutat la înțelegerea situației Văii Topologului. Imaginea care s-a conturat, clarificată de concepte teoretice preluate din geografia politică și filosofia ecologiei, deschide un discurs asupra fragilității acestui teritoriu al locuirii. Aflată la intersecția multiplelor teritorii suprapuse, definite de infrastructurile de exploatare, Valea Topologului riscă degradarea treptată, nu doar din perspectivă ecologică, ci și culturală sau identitară. În procesul modernizării infrastructurii se poate pierde un întreg modus vivendi cu toate ramificațiile sale culturale. Lucrarea de față își propune să semnaleze impactul proiectelor de infrastructură națională de mari dimensiuni asupra formelor tradiționale de locuire prin studierea cazului Văii Topologului. De asemenea, studiul aduce în discuție valoarea culturală a acestor forme de locuire și importanța aspectelor identitare ale ruralului românesc.
Cuvinte cheie: locuire tradițională, infrastructură, teritorii hidrosociale, shadow places, râul Topolog
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.11
Autori: Stephany-Emma Trif
Arhitectura metabolică definește sistemele construite ca entități dinamice capabile de creștere, degradare și regenerare, fiind capabile să se adapteze prin aceste mijloace la schimbările constante ale climatului. Acest articol investighează principiile designului și arhitecturii metabolice prin prisma unor prototipuri speculative: o rețea de intervenții arhitecturale create sub forma unei infrastructuri globale ce monitorizează schimbări ecologice și climatice. Prin analiza și adaptarea la dinamica unor regiuni geografice unice, aceste structuri se transformă și reacționează la schimbările din jur, contribuind în același timp la monitorizarea ecologică globală. Acest articol analizează conceptele de arhitectură adaptivă, bazate pe teoriile lui Reyner Banham, un critic englez elogiat, Janine Benyus, biolog care a popularizat biomimetismul, Neri Oxman, cercetătoare recunoscută pentru integrarea biologiei, a materialelor avansate și a tehnologiilor digitale în arhitectură, Kisho Kurokawa, arhitect japonez și fondator al mișcării metabolismului, și alții. Completând prototipurile speculative propuse, exemple precum Nakagin Capsule Tower și Eden Project demonstrează integrarea principiilor metabolice în scenarii din viața reală. În mod speculativ, cercetarea se asociază cu viziunile grupului Archigram, unde proiecte precum Walking City sau Plug-In City explorează continuitatea dintre arhitectura experimentală și noi direcții sustenabile. Prototipurile arhitecturale examinate în această lucrare reprezintă un proiect personal, dezvoltat pe perioada Masterului în Arhitectură urmat la Bartlett School of Architecture, University College London. În urma dorinței mele de a dezvolta și aprofunda această cercetare, acest articol își propune să integreze sistemul creat în tema arhitecturii metabolice, explorând aplicabilitatea acestuia și poziționându-l în domeniul cercetării științifice arhitecturale. Funcționând ca noduri într-o rețea globală, fiecare prototip se adaptează la condițiile specifice habitatului său, punând accent pe interconectivitate și efemeritate. Randările asociate contextualizează aceste intervenții, ilustrând relația dintre arhitectură și contextul acesteia de-a lungul timpului. Folosind analize comparative și exploratorii, această lucrare explorează arhitectura metabolică ca un sistem de interacțiune scalabil în care prototipurile funcționează ca agenți activi ai transformării mediului. Această rețea arhitecturală, care monitorizează și contribuie la regenerarea ecologică, funcționează cu o logică similară cu cea a rețelelor biologice interconectate.
Cuvinte cheie: metabolism, adaptabilitate, regenerare, reziliență, rețele
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.12
Autori: Irina-Mihaela Moise
Pandemia COVID-19 a evidențiat impactul semnificativ pe care stresul, asociat cu probleme de sănătate fizică și mentală, îl poate avea asupra productivității, eficienței muncii și sănătății mentale a angajaților. În acest context, se pune întrebarea în ce măsură locurile de muncă sunt pregătite să sprijine angajații în fața acestor provocări. Articolul de față explorează integrarea principiilor de proiectare salutogenică în spațiile de lucru contemporane, concentrându-se asupra modului în care arhitectura spațiilor de lucru poate contribui la bunăstarea angajaților. Cercetarea analizează literatura emergentă post-pandemică și subliniază necesitatea unui design sănătos al spațiului de lucru. Sunt evidențiate principalele deficiențe ale practicilor actuale, care, în timp ce urmăresc eficiența și interacțiunea, neglijează impactul asupra sănătății. Studiul încearcă să transpună principiile salutogene, precum comprehensibilitatea, gestionabilitatea și semnificația, în principii de proiectare care susțin procesele de recuperare, bunăstarea socială sau comportamentul sănătos. Lucrarea introduce conceptul de „coerență spațială”, care promovează o abordare holistică a proiectării centrate pe utilizator, care integrează principiile salutogene.
Cuvinte cheie: spații de lucru sănătoase, salutogeneză, coerență, arhitectură centrată pe utilizator, arhitectura birourilor
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.13
Autori: Răzvan Ionică
Acest articol examinează evoluția podurilor prin prisma materialității dinamice, urmărind modul în care schimbările din contextele sociale, culturale și tehnologice au modelat atât forma lor fizică, cât și rolul lor simbolic. Materialitatea este înțeleasă nu doar ca utilizarea materialelor, ci și ca relație dintre oameni și materie, evoluând de la construcțiile simbolice ale antichității până la procesele digitale de astăzi, în care materia devine informație. În timpul Renașterii, accentul s-a mutat pe structură, înțelegerea și reprezentarea forțelor și a comportamentului materialelor devenind esențiale. Astăzi, în era digitală, materialitatea este văzută prin prisma evenimentului și a informației, unde materialele nu sunt doar elemente fizice, ci și părți ale unui proces informațional continuu, ce permite noi forme de interacțiune și adaptabilitate. Bazându-se pe cadrul propus de Antoine Picon privind regimurile istorice: proporție, structură și eveniment/ informație, studiul interpretează podurile ca artefacte culturale stratificate. Exemple istorice precum Podul Rialto din Veneția și Pont Royal din Paris sunt asociate cu studii de caz moderne și contemporane, inclusiv podurile experimentale din beton ale lui Robert Maillart sau proiectele concepute digital de Marc Mimram. Această abordare selectivă și interpretativă evidențiază modul în care fiecare epocă aduce o nouă înțelegere a materialității și a rolului podurilor în peisajele urbane și naturale. Articolul susține că podurile contemporane ar trebui înțelese nu doar ca structuri tehnice rigide, ci și ca spații publice dinamice, adaptabile contextelor lor și receptive la interacțiune socială. Prin conectarea straturilor istorice cu practicile actuale de proiectare, acest cadru îi ajută pe arhitecți și ingineri să integreze cunoștințele trecute în proiecte contemporane, ducând la o infrastructură care este atât ancorată contextual, cât și inovatoare din punct de vedere tehnic.
Cuvinte cheie: poduri, materialitate dinamică, straturi istorice, design contextual, tectonică, infrastructură
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.14
Autori: Andra Panait, Bogdan Ioniță, Justin Baroncea, Cosmin O. Gălățianu
Acest articol explorează designul semnalistic dintr-o perspectivă interdisciplinară, aflată la confluența dintre arhitectură, design grafic, psihologia percepției și semiotică. Punctul de plecare îl constituie studiul de caz al proiectului de identitate vizuală Branding UAUIM, prin care autorii analizează conceptul de „spațiu dinamic” – un spațiu flexibil, interactiv și aflat într-o transformare continuă, specific mai ales mediului academic. Demersul depășește o analiză strict tehnică, punând în discuție experiența arhitecturală și capacitatea elementelor vizuale simple de a modela așteptările utilizatorilor în explorarea spațiilor. Dinamica perceptuală este definită de suprapunerea dintre imaginea mentală generată aprioric de semnalistică și experiența directă a spațiului fizic. Metodologia utilizată pentru această cercetare integrează teorii ale percepției și interacțiunii spațiale, cu accent pe abordări fenomenologice și modele ale spațiilor adaptive. Structura cercetării este organizată pe trei niveluri: teoretic – prin prezentarea conceptelor relevante; metodologic – cu descrierea tehnicilor utilizate; și aplicativ – prin studii de caz și exemple concrete. Concluziile evidențiază faptul că semnalistica nu servește doar orientării, ci contribuie esențial la formarea unei identități iconografice a spațiului. În context universitar, componenta grafică nu trebuie percepută exclusiv ca un instrument funcțional pentru mobilitatea zilnică, ci ca un mijloc de generare a sentimentului de apartenență și continuitate. Astfel, articolul demonstrează că sistemele de semnalistică devin mecanisme hermeneutice active, influențând interpretarea și experiența spațiului în mod profund.
Cuvinte cheie: spațiu dinamic, design semnalistic, identitate vizuală, minimalism, semiotică, percepție anticipativă, model mental spațial
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.15
Autori: Alexandru Iftimie
Lucrarea Adaptive Reuse: Extending the Lives of Buildings de Liliane Wong, reprezintă un efort academic remarcabil care investighează originile, fundamentele teoretice și implicațiile practice ale procesului de reutilizare adaptivă în arhitectura contemporană în raport cu procesul de conversie sau reconversie funcțională a clădirilor. Cartea publicată la editura Birkhäuser ce cuprinde 256 de pagini oferă o analiză detaliată a modului în care spațiile construite pot fi regenerate și reintegrate în țesutul urban, valorificând atât potențialul lor cultural, cât și cerințele practice sau culturale ale societății actuale. Temele majore ale cărții vor fi evidențiate, fiind analizată validitatea argumentelor și a metodologiei utilizate de autoare, precum și subliniată contribuția lucrării la dezbaterile existente în domeniu, pe baza cunoștințelor și experienței de cercetare din sfera analizată.
Cuvinte cheie: dinamică, hibridizare, reconversie, reziliență spațială, sustenabilitate.
]]>Argument 17 (2025). https://doi.org/10.54508/Argument.17.16
Autori: Beatrice-Gabriela Jöger
Arhitectura este un domeniu al creativității. S-ar putea crede că nevoia de a lucra cu o clădire existentă ar limita-o. De fapt, consider exact contrariul. Chiar și atunci când construim ceva de la zero, nu avem literalmente o „pânză albă”. Există tot felul de limitări. De la context, reglementări urbanistice până la buget și preferințele clientului, tema de proiectare este plină de constrângeri pe care arhitectul trebuie să le respecte și să le includă în proiect. Lucrând cu o clădire existentă, „pânza” este și mai provocatoare. Așa cum un designer haute couture este inspirat să creeze atunci când vede o anumită țesătură, un arhitect își poate imagina o varietate de soluții pentru aceasta atunci când lucrează cu o clădire existentă. Întrucât competența arhitectului de interior este limitată prin lege la interiorul unei clădiri, de cele mai multe ori este necesar să se lucreze cu un coleg arhitect, deoarece lucrul la o clădire și, de obicei, modificarea programului arhitectural, nu este posibilă fără a adapta și exteriorul. Dar aceasta este o altă discuție. După aproape 20 de ani de lucru individual pe un sit/ clădire, ultimii ani au adus o altă dinamică, schimbările în procesul proiectului de diplomă l-au făcut să semene cu un concurs de arhitectură. Având un sit/clădire, mai mulți studenți trebuie să lucreze la el în faza de studiu de fundamentare, iar apoi fiecare trebuie să vină cu un program arhitectural diferit și/sau cu o abordare personală a clădirii și a proiectului. Experiența recentă de a avea zece, apoi șapte studenți care lucrează pe același sit monument istoric și trei pe un alt sit a arătat că, având o abordare corectă și creativă, se pot obține soluții diferite pentru același sit. Este evident că unele dintre ele s-ar putea suprapune, cel puțin parțial, ca program de arhitectură, de exemplu, dar, în final, scopul este de a diferenția abordările, de a arăta că a avea mai multe răspunsuri pentru aceeași problemă nu este o chestiune de corect sau greșit, ci de a fi creativ și inovator. Calitatea și originalitatea proiectelor sunt în mâinile viitorilor arhitecți.
Cuvinte cheie: dinamica proiectelor de diplomă, arhitectură de interior, abordări diferite
]]>