Educația non-formală în învățământul de arhitectură

Învățământul românesc de arhitectură se confruntă la ora actuală cu o problemă dificilă, legată de transferul cunoștiințelor teoretice acumulate de studenți în practica de arhitectură. Această problemă derivă în primul rând din scăderea cererii pe piața muncii pentru tinerii absolvenți, nemaivorbind despre posibilitățile extrem de reduse de angajare a studenților. Dacă în urmă cu câțiva ani cererea pe piața muncii era mai mare decât oferta, birourile de proiectare angajând studenți încă din anul al II-lea de studiu, acum situația este radical schimbată: tot mai puțini studenți care termină facultatea au și experiență de muncă în domeniul arhitecturii. Dacă acum câtiva ani cunoștiințele dobândite în facultate aveau șansa de a fi confruntate cu realitatea profesională, acest lucru nu se mai întâmplă acum decât în foarte puține cazuri, ceea ce schimbă în mod decisiv profilul absolventului de arhitectură. De aceea cred că noi, cadrele didactice din facultatea de arhitectură, dar și toți profesioniștii practicieni, trebuie să facem un efort continuu și susținut de a adapta învățământul de arhitectură la cadrul actual al practicării profesiei, înțelegând educația ca pe o modelare obținută nu numai prin transfer de informație, ci și prin dezvoltarea abilității de a învăța într-un mediu aflat într-o permanentă schimbare, prin practicarea, experimentarea și trăirea arhitecturii imaginate, de la prima linie trasă și până la ultima cărămidă pusă în operă.