Proiectarea comunicativă, factor cheie al sustenabilitatății arhitecturii sociale

Articolul analizează poziția arhitectului în sfera publică prin prisma necesității comunicării proiectului de arhitectură socială către utilizatori. În paradigma arhitecturii sociale participative, ansamblul deciziilor privitoare la proiect, adică procesul structurat care implică mai multe acorduri succesive între arhitect și comunitatea pentru care proiectează, obținute prin deliberări, poartă numele de proiectare comunicativă. În absența acesteia, arhitectul proiectant este izolat, lipsit de feedback real și constructiv din partea potențialilor utilizatori, iar obiectul de arhitectură rezultat este lipsit de întemeiere. Obiecte de arhitectură socială, realizate cu rigurozitate în baza unor statistici și studii asupra utilizatorilor, având pretenția exhaustivității, dar lipsite de contactul direct cu aceștia încă din faza de proiectare, au sfârșit prin a fi demolate, întrucât funcționarea lor s-a dovedit a fi falimentară, defectuoasă și nedemocratică. Conceptul proiectării comunicative, introdus de către arhitectul american profesor John Forester, mută metoda de proiectare din câmpul instrumentalizării, din zona furnizării de informații și tehnici obiective pentru ca o autoritate să facă uz de aceasta, în zona negocierii legitimității; altfel spus, din zona eficienței în zona eticii, echității și sustenabilității.