Concept vs. Materialitate în arhitectură

Când vorbim despre arhitectură ne gândim, implicit, la dinamica relației dintre concept și materialitate întrupată în expresia formală cu atribute funcționale și fundament inovativ. Arhitecții, astăzi, navighează într-o arie de conceptualizare ce vizează nu doar procesul de proiectare propriu-zis, cât mai curând, investigarea profundă a elementelor de limbaj arhitectural și a materialelor puse în operă într-o cheie simbolică. Această pendulare complexă între idei abstracte și forme tangibile de materialitate diversă modelează însăși cultura mediului construit, dând naștere unor structuri ce transcend simpla funcționalitate pentru a deveni expresii ale artei și culturii momentului.

Inspirat de componente culturale, sustenabilitate sau avangardă, conceptul constituie elementul reper al designului arhitectural conturând, subliniind, ori contextualizând identitatea clădirii. Părțile conceptuale sunt menite să asigure conlucrarea abilă și orchestrarea armonică a elementelor de sintaxă și limbaj arhitectural, materialitate și lumină. Astfel, alegerea materialelor devine, firesc, o articulare a viziunii inițiale, creând o relație simbiotică a obiectului nou propus în context, și menit să genereze o nouă calitate a mediului construit - vitalitate.

Privită din perspectiva sustenabilității, legătura dintre concept și materializarea sa capătă o nouă pondere în mecanismul de proiectare și design. Solutiile eco-conștiente caută materiale care prin modalități de compunere și principii de utilizare pasive ori active, contribuie și promovează armonia cu mediul. În egală măsură, cercetările vizând explorarea materialității se extind astăzi, forțând limita gravitației, prin ingeniozitate formală și materiale noi cu proprietăți structurale sporite, adâncind experiența senzorială a spațiului. În plus, tactilitatea, culoarea și textura materialelor devin elemente esențiale în povestea din spatele clădirii, modelând răspunsul emoțional al percepției. Spațiul ambiental construit are nevoie astăzi, poate mai mult ca oricând, de asocierea narațiunii-concept, creând medii captivante ce transcend tumultul cotidian.

Relația intrinsecă ce se crează între realitate și simbol, fie el obiect arhitectural, spațiu construit sau orice element denotativ (Fig. 1), fluctuează în timp, asemeni mecanismului constiinței ce determină acțiunile noastre. În momentul când raportul dintre acestea se modifică, răspunsul emoțional - uman implicat se stinge. De aceea, pare evident că viitorul designului așa cum ni-l imaginăm astăzi, deși este rezervat conceptelor vizionare și interdisciplinarității, nu poate funcționa independent de obținerea unui echilibru stabil per ansamblu, sau mai mult, de atingerea umanității.