În afara contextului: „Trădarea imaginilor”

Astăzi, arhitectura contemporană pare că nu se mai naște dintr-un loc anume, chipul unei arhitecturi a locului (și a timpului) fiind încet-încet îndepărtat. În contextul globalizării (arhitecturii), când granițele determinate de culturi și de geopolitici sunt înlăturate, este nevoie de elemente distinctive ce pot să adauge caracter și valoare unei zone, ajutând astfel la păstrarea identității acesteia.

Orașul contemporan, înțeles ca un țesut urban format din straturi istorice cu o anumită structură și continuitate, tinde să se evapore, sub presiunea generată de atașamentul arhitecturii moderne față de (producția de) obiect; orașul recent, în actuala formă de evoluție, devine nimic mai mult decât o adunătură de obiecte individualiste disparate.

Poate că este timpul ca arhitectura să (re)învețe să fie subordonată istoriei orașului, și ca fiecare nouă intervenție să ridice împotriva arhitecturii elitiste, văzută ca o ofrandă adusă publicității și consumului de imagine. În spiritul unei construiri continue a orașului, noile proiecte ar trebui să evidențieze continuitatea și interpretarea țesutul urban valoros, și nu individualitatea clădirii. Spunând nu orașului compus din clădiri de tip reper, ar putea permite (re)crearea unui țesut urban omogen care ar susține spațiile și structurile cu caracter public. Prin exploatarea urmelor istorice și geografice cu caracter valoros, noua arhitectură ar putea vorbi despre dimensiunea temporală a orașului, fără a reproduce însă formele trecutului.

Căutarea acelor elementele precum memoria și istoria contextului, poate conduce la o arhitectură capabilă să se integreze într-un loc anume, iar atunci când limitele dintre loc și clădire se vor fi dizolvat, arhitectura va putea să transmită simplitatea și naturalețea faptului de a fi în acel loc.