Prolegomene la tectonica grupurilor de (co)homotopie arhitecturală

Lucrarea prezintă o nouă perspectivă, nu doar asupra interpretării structurilor arhitecturale și a proceselor specifice identificabile în contextul abordărilor contemporane, dar, mai cu seamă, asupra concepției integrate de arhitectură, considerate de pe noi platforme de generalitate, dar și de specificitate, definite în zonele semantice libere de constrângeri disciplinare. Transgresarea domeniilor științifice, artistice și, în general, conceptuale deschide aceste noi perspective comparatiste, metadisciplinare asupra arhitecturii.

Problematica fragilității echilibrului dezvoltării contemporane devine tot mai sensibilă, pe măsură ce nu doar unul, ci toți pilonii acesteia sunt astăzi puși în chestiune, nu doar din perspectiva redefinirii lor, ci și din aceea a contribuției la sustenabilitatea dezvoltării în ansamblu. Astfel, emblematică pare a fi, pe de o parte, criza economică prin care ne întoarcem la reașezarea, deloc ironică, a ecuațiilor primare ale dezvoltării prin reconsiderarea ”primului total” – ”first bottom line” – dintr-un ansamblu pe care păream să fi înțeles cum să îl gestionăm, după un parcurs deja mai lung de treizeci de ani. Pe de altă parte, dincolo de ecologizarea, uneori artificială, a dezvoltării, pilonul cultural al dezvoltării durabile de-abia capătă substanță, în contextul dificil al globalizării.

Spațiile topologice, redefinite pe o platformă metadisciplinară și redeschise conceptual arhitecturii, fără apelul direct, în această etapă, la corespondențele cu aparatul algebric, propun bazele unei metode integrative de concepție a formulelor Dezvoltării Durabile din perspectiva organizării ambientale a structurilor arhitecturale, pornind de la concepția spațiilor-limită, și nu a limitelor de prim rang, în abordarea creației de arhitectură. Redesenarea ecuațiilor de continuitate la nivelul intervențiilor în ambientul doar aparent eterogen sau dihotomic, natural-antropic, reprezintă schimbarea de perspectivă.