ro | en
ArgumentNr. 1/2009

Tradiție și referință în neoromânesc

Rezumat

Analiza încearcă o definire a conceptului de tradiție precum și o fixare temporală a acestuia. În spațiul românesc, tradiția prezintă două fațete: pe de-o parte este vorba despre „tradiția nenumită”, acea tradiție care nu trebuia explicată și nici articulată, o tradiție nedepinzând de analiza părților sale componente sau a diverselor sale manifestări. Făcea pur și simplu parte dintr-o curgere firească a lucrurilor. Tradiția devine vizibilă numai în momentul în care ajunge să fie numită, această numire a sa marcând momentul în care tradiția nu mai făcea parte din firesc ci trebuia reînsușită și explicitată. Această explicitare a tradiției, această trecere a „tradiției nenumite” într-un registru pe care îl putem înțelege s-a întâmplat în planul arhitecturii de factură cultă. La o primă vedere, cele două momente semnificative sunt sinteza brâncovenească respectiv intervalul neoromânesc. Însă, în cazul brâncovenescului, avem de-a face cu o mână de meșteri autohtoni care încearcă montarea pe o structură locală a unor elemente inspirate de barocul apusean ori formele constantinopolitane. Această structură locală era fără discuție și suport tradițional dar și reflex al unei tradiții care se manifesta liber, firesc, neconștientizat. În cazul neoromânescului, însă, arhitecții cu educație de factură beaux-artistă se găsesc în situația de a căuta acele elemente capabile a compune o arhitectură cu aer tradițional. „Tradiția nenumită” fusese pierdută. Sensul era invers față de brâncovenesc. Tradiția arhitecturală devine rezultat al unor selecții și interpretări cu reflex cult.

Download


Alte articole

Horia Dinulescu
Arhitectura interbelică, de la tradiție la avangardă (2011)