Manifestări ale timpului în arhitectură: aspecte ale relației sit (istoric) – clădire

Conceptul de timp are multiple manifestări în arhitectură, care se referă la incorporarea sa în clădirea propriu-zisă (concepută ca permanentă sau temporară), la influențele pe care situl le exercită asupra proiectului sau la obiectul de arhitectură ca „experiență trăită în mișcare”.

Contribuția de față se referă la al doilea aspect enumerat mai sus al relației Arhitectură - Timp. Istoria locului unde clădirea se poziționează determină mare parte din deciziile de proiectare. Orice sit este o constantă suprapunere de straturi ale istoriei la care arhitectul care intervine este dator să se raporteze într-un mod responsabil. Vorbim despre referințe pe care alegem sau nu, în baza unui proces de filtrare, să le integrăm în proiect. Este un demers de abstractizare prin care, în cazul finalui fericit în care obiectul de arhitectură ajunge să aparțină „locului”, acesta incorporează trăsăturile esențializate ale sitului din care a luat naștere. Atunci și doar atunci obiectul aparține cu adevărat spațiului pe care îl ocupă.

Acest studiu propune o discutie despre context printr-o incursiune în exemple ale arhitecturii recente care pornesc de la acesta și mărturii ale arhitecților asupra modului în care ei au înțeles să se raporteaze la trăsăturile sale specifice. Incitarea la dezbatere vizează, în cadrul temei „contextului”, exemplificări diverse pentru ceea ce înseamnă „contextualism” contemporan, plecând de la afirmații ale unor critici sau cercetători. Subiectul este strâns legat și de ideea de straturi (layere) pe care orice sit le acumulează în timp, de modul în care alegem să le selectăm și ierahizăm și de modul în care adăugăm, cu conștiința istoriei, un nou strat. Este, în egală măsură, o discuție despre modestie și orgoliu în arhitectură, așa cum este el asumat în contemporaneitate de către arhitecți recunoscuți sau încă la început, care creează sub presiunea contextului, transformând constrângerile acestuia în oportunități.