De la locul fizic la locul teologic – despre optima conformare a spațiului de cult creștin

Acest studiu este urmarea unei întrebări personale recurente, pe parcursul anilor din urmă: mai este necesară menținerea formei planimetrice tradiționale a spațiilor de cult creștin? Adică, mai este necesară includerea semnului tridimensional al crucii în planul templului creștin? Pentru ce spațiul de tip bazilical, paleocreștin, a devenit, în timp, un spațiu în cruce greacă sau latină? Este acest simbolism rodul cunoașterii sau formalism? Și este firească consacrarea acestuia ca spațiu arhetipal al cultului creștin? Acesta devine, astfel, un spațiu sustenabil, utilizatorii având un maximum de beneficiu?

Analizând realizări arhitecturale moderniste sau mai recente, inovatoare, de mare calitate spațială, expresive și recunoscute ca făcând parte din sfera clasică a domeniului, se pune întrebarea: unde este adevărul? Formele tradiționale nu aveau nicio justificare și pot fi abandonate, în favoarea unor experiențe spațiale inedite?

Pot deveni acestea modele pentru spațiul de cult creștin, dat fiind succesul lor? Sau sunt acestea doar spații pentru adunări? Sau săli de concert?

Evoluând, după cum era firesc, simbolurile asociate acestor spații au devenit din ce în ce mai evidente: spațiul unidirecțional al bazilicii lasă locul celui bidimensional, perfecțiunea spațială și simbolică fiind atinsă prin includerea direcției ascensionale: Axis Mundi.

De ce Axis Mundi este exprimat la intersecția navei cu transeptul? Pentru ce nu este acesta chiar pe masa altarului? Ce prevalează? Spațiul altarului sau forma crucii?

Spațiul astfel gândit este locul aducerii aminte (anamneza), spațiul comuniunii. Concluzia care se impune este aceea că bagajul complex de cunoștințe păstrat prin ceea ce numim tradiție primordială nu reprezintă un balast, ci o cale de a redobîndi înțelesuri adânci, pierdute.