Temporalitate întrupată. O lectură fenomenologică a Capelei Bruder Klaus din Wachendorf, semnată Peter Zumthor

„O clădire”, scria Martin Heidegger în textul „Building Dwelling Thinking” (1971), nu este „un obiect de admirat […] ci face parte în primul rând dintr-o experiență umană continuă”. Revelația fenomenologiei, în ceea ce privește spațiul arhitectural, constă în depășirea înțelegerii neo-kantiene a formei drept categorie abstractă, înțeleasă la nivel intelectual, spre o dezvăluire a sensului arhitectural la nivel spațial prin experiență încorporată – un nou interes ori o revenire la corporeitate ca domeniu prin care condițiile spațialității și temporalității sunt relevate ca dimensiuni fundamentale ale ființării-în-lume.

Lucrarea propune o lectură fenomenologică a Capelei Bruder Klaus de Peter Zumthor, în care temporalitatea, nefiind redusă la reprezentare simbolică ori abstracție formală, dobândește statutul de principiu ontologic și devine simultan o cheie pentru înțelegerea ideilor care stau la baza operei arhitectului în ansamblu. Printr-o abordare atât critică, cât și personală, acest studiu trasează relația dintre temporalitatea heideggeriană și câmpul mai larg al fenomenologiei la nivelul spațiului arhitectural, atât în ceea ce privește concepția sa, cât și la nivelul experienței trăite.

La capela din Wachendorf, noțiunea de temporalitate ca dimensiune fundamentală a existenței omului în lume poate fi înțeleasă drept principiu generativ al formei și experienței; pe de o parte, din punct de vedere conceptual – prin arhetipuri spațiale – și, pe de altă parte, la nivelul procesului de construcție, prin urmele prin care timpul este, într-un anumit sens, „capturat” în materie, devenind astfel vizibil, tangibil și locuibil. Aceste două dimensiuni converg la nivelul locuirii prin calități spațiale ce angajează ființa umană în totalitatea sa, ca ființă încorporată și multisenzorială. Astfel, doar la nivelul locuirii poate fi înțeleasă noțiunea de temporalitate.