Spațiul locuirii urbane - O nouă paradigmă. Potențialul zonelor cu țesut tradițional difuz de a se adapta unui nou model de locuire

Contextul actual, marcat de pandemie, a relevat pe parcursul ultimului an o serie de probleme ale spațiilor în care omul își desfășoară activitățile. Prefigurate inițial ca schimbări de scurtă durată în rutina de zi cu zi, izolarea, carantina, distanțarea socială și munca de acasă au devenit aspecte comune ale realității din prezent, transformând percepția omului despre spațiile în care trăiește. Unul dintre spațiile cele mai afectate de schimbările din ultimul an este spațiul locuirii, în special cel al locuirii urbane, locuința devenind pentru mulți un spațiu hibrid, un surogat pentru o serie de activități care se desfășurau în afara locuinței: muncă, educație, loisir.

Transpunerea acestor funcțiuni în interiorul locuințelor a generat anumite disfuncții, manifestate pregnant în special în cazul locuințelor colective din blocuri: spațiu insuficient, contactul restrâns cu exteriorul, posibilitățile minime de socializare fiind câteva dintre neajunsurile vieții la bloc în condițiile noului context. O schimbare de paradigmă în ceea ce privește locuirea urbană pare, în realitatea actuală, mai mult decât necesară.

Un teritoriu cu potențial în reimaginarea locuirii urbane îl reprezintă zonele cu țesut tradițional difuz. Acestea se confruntă, la rândul lor, cu o serie de probleme: fondul construit vechi este în multe cazuri abandonat, degradat, demolat și parazitat de intervenții contemporane străine locului. Tipologia locuirii din aceste zone pare să ofere mai multe decât modelul apartamentului din bloc: contactul direct cu exteriorul, apropierea de vecini, micile spații publice din vecinătate. În acest sens, lucrarea va investiga transformările pe care le-a suferit spațiul locuirii urbane în ultimul an, disfuncțiile apărute în urma acestor transformări și modele de locuire care ar putea răspunde mai bine la nevoile actuale generate de criza pandemiei.