Arhitectura adaptivă. Interacțiunea cu mediul construit

Societatea contemporană suferă de o accelerare constantă a modului de viață, cauzată în principal de tehnologizare. Având în vedere că sistemul perceptual al ființelor umane este unul holistic (întregul organism este influențat de simțuri, care alterează la rândul lor modul de gândire), răspunsul arhitecturii în fața stării de schimbare, remodelare și adaptare a ethosului contemporan este emergența unor noi forme de arhitectură bazate pe absorbția cercetărilor și a inovațiilor din alte domenii. Arhitectura adaptivă este un domeniu multidisciplinar care urmărește generarea de spații personalizabile, prin modificarea organizării interioare, în vederea asigurării unor noi particularități funcționale, dar și prin ajustarea elementelor structurante și de închidere. Adaptarea spațiului arhitectural are la bază distincția dintre „arhitectura adaptivă” (adică cea concepută în mod special pentru a se adapta la mediu, la locuitori și la obiectele componente) și „arhitectura adaptabilă” (propriu-zis, orice obiect de arhitectură). De ce avem nevoie de arhitectură adaptivă? Relevanța studierii acestui domeniu se regăsește în finalitatea acestui fenomen - crearea unei noi forme de arhitectură, responsabilă de medierea interacțiunii dintre om și computer, de automatizarea unor procese necesare reconfigurării spațiului interior, precum și de reducerea consumului de energie și resurse.

În cazul arhitecturii adaptive, utilizatorii sunt implicați direct şi constant în actul de proiectare și personalizare al mediului ambiant. Dimensiunea senzorială și tehnologică a arhitecturii adaptive este capabilă să înregistreze și să proceseze răspunsul utilizatorului la schimbările parametrilor de mediu, creându-se astfel paradigma unei arhitecturi senzitive, aflată într-o continuă îmbunătățire prin adăugare de noi seturi de date, prin comparații cu rezultatele anterioare. Arhitectura adaptivă nu oferă o soluție finală, ci o serie de iterații care permit utilizatorului să o modifice conform necesităților, oferind concomitent un răspuns mai potrivit căutării arhetipurilor spațiale, a imaginii primordiale de ”casă” decât clădirile convenționale. Utilizând cercetarea exploratorie, lucrarea prezintă stadiul actual de dezvoltare al domeniului, evidențiază schimbările ciclice la care este supus obiectul de arhitectură prin prisma explorării straturilor spațio-temporale care îi alcătuiesc existența și evaluează direcțiile de dezvoltare ale arhitecturii adaptive din punctul de vedere al principiilor care îi guvernează existența (reconfigurare, flexibilitate, interactivitate). Rezultatele obținute indică faptul că dezvoltarea arhitecturii adaptive este încă incipientă, inovațiile fiind în strânsă legătură cu inovațiile din domenii conexe. Abordarea problemelor complexe cu care se confruntă sistemele arhitecturale interactive poate fi rezolvată prin generarea unei noi paradigme a științei sistemelor – noi posibilități de utilizare a spațiului prin proiectarea interacțiunilor (de exemplu, conlucrarea informaticii cu psihologia).