Adaptarea bioclimatică a locuinței tradiționale românești

Studiul de față urmărește adaptarea bbioclimatică a locuinței vernaculare din Romania văzută ca o expresie a universului fizic și conceptual tradițional, în care omul, natura și “nevăzutul” constutuie un tot unitar.

Prima parte a lucrării descrie relația dintre arhitectură și momentul temporal al edificării, atât din punctul de vedere al tehnicilor și materialelor de construcție, cât și din perspectiva mentalițăților existențiale și ale tiparelor de locuire. Concluzia evidentă este că toate aceste elemente sunt interrelaționate. Arhitectura devine o imagine construită a universului vernacular și al modulrilor prin care omul tradițional percepe, concepe, înțelege și se raportează la acest univers.

Partea a doua studiază succint evoluția planimetrică a locuinței tradiționale, începând cu locuințele cu o singură cameră și terminănd cu tipologiile complexe, cu trei sau patru camere, pe unul sau două niveluri. Numărul de camere, dispunerea planimetrică, dimensiunea și poziționarea golurilor, amplasarea cuptorului, sunt elemente care adaptează locuința la condițiile bioclimatice, dar au, în același timp, o semnificație metafizică, realizând conexiunea dintre universul fizic și cel subtil.

Elementele constructive și funcționale ale locuinței – soclul, pereții, spațile intermediare, podul și acoperișul, fereastra, vatra – sunt expresia fizică, materială, a acestei conexiuni, a cărei reflexie în spațiul fizic este relația om-natură, exprimată prin completa integrare a construcțiilor tradiționale vernaculare în mediul natural.