Mariana NIŢU

Tipologie contemporană a spațiilor dedicate memoriei. Patrimoniu versus intervenții contemporane.

Abstract:

În condițiile actuale ale societăților contemporane aflate în plin proces de „globalizare, democratizare, masificare și mediatizare” constatăm mutații la nivelul utilizării trecutului istoric ca memorie. Acesta apare într-o formă instituționalizată, depășind condiția sa inițială de formă a existenței memoriei, fie ea individuală sau colectivă.

Sub formă instituționalizată, denumită generic patrimoniu, sunt încadrate o serie de elemente considerate relevante pentru trecutul unei societăți, națiuni, comunități etc. Apare astfel o dimensiune a memoriei, ca memorie-datorie, odată cu introducerea noțiunii de patrimoniu. Sub această noțiune, susține istoricul Pierra Nora, se poate introduce aproape orice artefact care are legătură cu trecutul. În același timp, expunerea în spațiul public asigură contactul social al prezentului cu trecutul, dar ar trebui constatată, de asemenea, percepția fragmentată și individuală a patrimoniului, în funcție de backgroundul cultural personal.

Peter Eisenman vorbește despre istorie ca factor generator de memorie:

„Istoria nu este continuă. Este constituită din începuturi și sfârșituri, din prezențe și absențe. Prezențele sunt momentele când istoria este vitală, când curgerea ei se hrănește din propria sevă și își generează singură energia necesară. Absențele sunt reprezentate de momentele în care organismul care o propulsează este mort, de golurile între două evenimente succesive ale istoriei. Aceste goluri se umplu cu memorie. Când istoria se termină, se instalează memoria.”(introducere Aldo Rossi, „The Architecture of the City”).

Download:

Publicat în Argument 2/2010