Linia în mișcare. Despre o abordare chinestezică a spațiului

Calitățile chinestezice ale spațiului, cu posibilitatea abordării acestuia ca secvențialitate în percepția emoțională și fizică, fac apel la discutarea noilor tipologii de relaționări imediate dintre spații, atât naturale, cât și construite, și a implicațiilor pe care le are procesul de creare a noilor peisaje culturale într- un moment de distanțare a celor două componente, cultură și natură. În aceste noduri de intersecție a trei departamente diferite: arhitectură, ecologie și artă, apar întrebări noi, care vizează ipostaze noi ale spațiului: cum s-ar putea numi, spre exemplu, un câmp de eoliene sau de panouri solare, ca loc de întâlnire cultură-natură? Ce intervenții sunt invazive sau cu rol de protecție în contextul cultural actual? Aceste chestionări nu vor găsi răspuns aici, în schimb generează punctul de plecare în explorarea perspectivelor de percepere a spațiului/ locului.

În ceea ce privește senzorialitatea, chinestezia a fost utilizată de Modernism ca fiind un simț antrenat în procesul de învățare – conexiunea inseparabilă dintre simțuri și reacția musculară. Acest al șaselea simț a influențat teoriile esteticii și percepția vizuală în artă și arhitectură în secolul al XIX-lea. Astfel, tensiunea reciprocă dintre creier și mușchi implică o percepție emoțională care vine odată cu anumite abordări ale spațiului. Încă din Romantism, arta și filozofia au făcut referire în acest sens la mers și desen ca fiind deopotrivă acțiune și semn – ambele acțiuni ale trasării de linie, marcării de semn – ca implicări corporale în procesul de percepere a spațiului. Implicând mersul ca act estetic, intervențiile omului în spațiu sau în relație cu spațiul sunt răspunsuri la stimuli naturali și culturali, care subliniază codependența dintre static și dinamic, dintre așezare și nomadism, în vederea unei relații echilibrate cu spațiul.