Locuirea de urgență: modele de locuințe temporare colective cu tipare specifice de locuire

Materialitatea joacă un rol fundamental în existența arhitecturii și în spațiile pe care le conturează. Spațiile, fie ele interioare sau exterioare, devin cadrul de desfășurare al vieții de zi cu zi a utilizatorilor. Dar ce se întâmplă atunci când o persoană își pierde locuința proprie și se vede nevoită să locuiască temporar într-o locuință de urgență care îi este impusă și atribuită? Această lucrare caută să pună în discuție dacă materialitatea, sistemele constructive, configurațiile spațiale și funcționale pot determina modul în care oamenii percep și locuiesc arhitectura de urgență și caracterul ei temporar. Mai mult decât atât, acest mod specific de percepție a spațiului ar putea determina apariția unor tipare specifice de locuire.

În România, locuințele de urgență se găsesc de regulă în imobile de locuințe colective, care, momentan, se confruntă cu o criză a disponibilității acestora. Din acest motiv, dezbaterea unor concepte arhitecturale care ar putea pune în discuție această problemă este mai mult decât bine-venită, chiar dacă la momentul actual va duce doar la formularea unor propuneri teoretice. Astfel, această lucrare propune o analiză a exemplelor internaționale de succes, care oferă soluții arhitecturale ce pot fi preluate și adaptate la nivel local. Două modele premiate de locuințe temporare colective destinate persoanelor care și-au pierdut locuințele personale vor ilustra diferite tipare de locuire în situații de urgență: de la o configurație spațială care presupune o locuire individuală, la alta care propune o locuire la comun, ambele într-o încercare de a stimula utilizatorii să își restabilească viața socială și rutinele cotidiene. Percepția umană este prin definiție subiectivă. Fie că este individuală sau la comun, felul în care se prezintă locuirea temporară de urgență, în tranziție și pe timp de criză, este cu siguranță o provocare arhitecturală care merită a fi abordată.