ArgumentNr. 13/2021

Recenzia prelegerii "Lecțiile orașului european" de Jonathan Sergison (Sergison Bates Architects)

https://doi.org/10.54508/Argument.13.24

  • / drd. arh., Facultatea de Arhitectură de Interior, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti, RO

Rezumat

Prelegerea dezbate aspecte combinate de cercetare în ceea ce privește creșterea orașului european din punct de vedere urbanistic și asupra modului în care o înțelegere senzorială și aprofundată a acestuia a influențat practica arhitecturii Sergison Bates, în special în ceea ce privește modalitatea în care abordează locuințele ca program de construcție social, în contextul însușirilor distincte ale orașului european. Prelegerea poate fi urmărită integral pe canalul Youtube la watch?v=tX1cqLfKTYw.

Prezentată inteligent printr-o serie de teme cu titlul „Douăzeci și unu de reflecții despre locuințe” (nu întotdeauna cu legătură între ele), Jonathan Sergison își expune concis ideile în legătură cu relevanța esențială a acordului social colectiv în realizarea locuințelor comunității. Subliniază faptul că dezvoltarea locuințelor reprezintă cantitatea dominantă de construcții a oricărui oraș, cuprinzând în general până la șaptezeci la sută din terenul ocupat disponibil și că spațiul respectiv este, de asemenea, predominant ocupat de locuințe suburbane. Din perspectivă istorică, această relație simbiotică distinctă este ilustrată de apariția casei terasate, la jumătatea secolului al XVII-lea, în Anglia, care a dat naștere unei compoziții urbane specifice, un produs atât al economiei, cât și al unui acord colectiv intenționat, care a generat caracterul fizic și vizual al orașului tradițional. Și, deși acest simbol specific al caracterului englezesc s-a răspândit, de-a lungul secolelor, până departe în America, Asia și Australia, Sergison subliniază cu umor că originile sale au o rădăcină specific continentală, aspect ce reiese din clădirile olandeze hofjies (locuințele din curte) din secolul al XV-lea. Interesant încă de la început este faptul că aceste case, în mare parte identice, minuscule, construite în general pentru văduvele sărace, pot fi văzute ca precursori a ceea ce am numi, astăzi, „locuințe sociale”. Exceptând marile locuințe georgiene din Anglia sau Place de Vosges din Paris, care apar imediat în minte, el subliniază că multe dintre deciziile generațiilor trecute referitoare la locuirea lor comună au apărut adesea întro manieră informală, prin abandonarea cartierelor orașului sau prin decizie politică. Cu toate acestea, oricât de adevărată ar fi această observație, ar fi nedrept să nu se țină cont de contribuțiile mai „egoiste” ale micilor proprietari de locuințe și ale speculatorilor imobiliari din secolul al XVIII-lea, care au dat naștere unor mari părți din Bath și Bloomsbury din Londra, spre exemplu, iar astăzi sunt renumite ca fiind modele de viață urbană armonioasă. Mai exact, dezvoltarea unor condiții de viață aglomerate în majoritatea orașelor mari din Europa nu a apărut neapărat din nevoie, ci mai degrabă ca urmare a unui amestec al situațiilor de viață la toate nivelurile sociale, implicându-i atât pe cei săraci, cât și pe cei bogați. Mai mult decât atât, datorită naturii compacte a orașelor europene timpurii, invariabil datorită prevederilor defensive și, în consecință, a terenurilor insuficiente, peisajul urban a evoluat inevitabil către cartiere de străzi înguste, întortocheate, mărginite de case. Pe măsură ce amenințarea invaziei externe a revenit în cea mai mare parte a Europei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și odată cu începerea Revoluției Industriale, (cca. 1760-1840), schema de unități compacte de locuit, dispuse de-a lungul unei străzi alungite a fost, în mod clar, soluția logică pentru organizarea urbană eficientă. În consecință, devine dificilă stabilirea cu exactitate a adevăratelor origini ale formei de locuire terasate, având în vedere numeroasele contribuții substanțiale din Europa continentală de-a lungul timpului.

Sergison continuă să descrie natura avidă a marelui oraș ca fiind un organism economic care consumă totul, într-un flux continuu de distrugere și de reînnoire. Confruntând imaginile orizontului New York-ului și ale celui de-al 8-lea arondisment din Paris cu cele ale unei străzi cu imobile europene de început de secol XX, el pledează pentru consecvența unei atitudini mai stabile cu privire la structura istorică construită a nucleului orașului european tradițional. Numai prin experiențele diferite și prin ciclurile de utilizare ale unei locuințe sau clădiri, care se pot întinde peste sute de ani și epoci diferite, poate fi apreciată o anumită construcție și, în consecință, identitatea culturală a unui oraș. Referirea se face la diferitele forme de locuit, de la semi-decomandat la „conacele bloc” din Londra și sugerează un model european care ar putea determina o abordare comună a viitoarelor locuințe. Se poate merge mai departe, totuși, și se poate face aluzie la importanța excepțională a variatelor diferențe culturale, care sunt atât de reprezentative pentru continentul european. Europa este unică în ceea ce privește diversitatea popoarelor, a limbilor și a culturilor, strâns adunate pe această minoră suprafață de uscat dintre mări. În prezent, trecerea aparent ireversibilă către globalizare, combinată cu conformarea arhitecților la etosul gândirii moderniste și internaționaliste, a ignorat în mare măsură patrimoniul construit autohton și regional, încă atât de răspândit și variat pe continent. Folosirea cuvântului „european” pentru a descrie în linii mari o abordare stabilită a unei arhitecturi generale viitoare nu ia în considerare cu adevărat moștenirea valoroasă a trecutului, în special în ceea ce privește locuința. Migrația meșteșugurilor și a formelor de construcție, prin cucerire sau credințe religioase, a avut loc invariabil de-a lungul veacurilor, dar a expus întotdeauna o caracteristică regională sau culturală specifică. În schimb, adaptarea contemporană a designului și esteticii clădirilor a devenit aproape instantanee, reducând rolul arhitecturii la ceva insignificant pentru o societate consumeristă. Prin urmare, o revizuire atentă a patrimoniului architectural bogat și variat din punct de vedere cultural al orașelor europene ar putea fi foarte informativă și formativă cu adevărat pentru o remodelare a discursului către o alternativă sensibilă la nivel regional din perspectiva gândirii contemporane.

Un alt subiect de discuție a fost cel referitor la rolul materialelor și la modul în care sunt acestea aplicate construcției pentru a menține o legătură istorică cu trecutul. Sergison afirmă în mod corect că tendința actuală a dezvoltării durabile se adaptează, în mod întâmplător, foarte bine la promovarea mai multor materiale de construcție locale. Fațadele tradiționale din cărămidă din Londra sau Amsterdam sau locuințele din lemn din Scandinavia erau legate economic de găsirea materialelor de construcție locale în imediata apropiere. Turnul Mjøstårnet de Voll Arkitekter din Brumunddal, Norvegia, spre exemplu, este acum cea mai înaltă clădire de lemn din lume, având o înălțime de peste 80 de metri. Brumunddal este o regiune importantă de silvicultură și prelucrare a lemnului, iar toate materialele au fost obținute din zonă. Cu toate acestea, deși aparent se prezintă ca tendință pozitivă și fiind, probabil, mai sustenabilă și în echilibru cu natura, pare să existe totuși o ezitare generală din partea designerilor pentru a demara studierea posibilității unei abordări la nivel local a valorii arhitecturii tradiționale. Poate că pentru acest lucru și ținând cont de folosirea materialelor locale, ar putea fi produs un design specific. Cu alte cuvinte, crearea unei „arhitecturi a locului” respectiv.

Lucrările biroului de arhitectură „Diener și Diener” din Basel sunt, de asemenea, dezbătute, iar Sergison Bates a colaborat anterior cu aceștia, fiind selecționat pentru noul Muzeu al Londrei din cartierul istoric Smithfield. Ambele practici cultivă motivația generală a plasării unei clădiri în țesutul urban, care urmărește să stabilească o corelație între proiectul în sine și coeziunea socială a orașului. De asemenea, din punct de vedere estetic, ele împărtășesc multe caracteristici referitoare la program și design. Există o disciplină și o rigoare clare în abordarea lor, precum și o atenție deosebită la detalii. Chiar și așa, nu putem evita gândul provocator că, în ciuda cunoașterii și receptivității clare a meseriei lor și față de aceasta, este uneori dificil de perceput cum o parte din lucrare atinge obiectivul declarat de a se contopi cu orașul existent. În special în proiectele lor mai mari de locuințe, amploarea devine copleșitoare și constant repetitivă și începe să ridice problema relației dintre individ și clădire în sine, spre deosebire de poziția clădirii în oraș. Desigur, o negociere atentă între aspecte atât de importante și variate este întotdeauna dificilă, dar este totuși esențial ca un astfel de echilibru să fie găsit.

Download