Privirea fixă. Sau retragerea în spațiul interior

Există ceva remarcabil în a-ți concentra atenția asupra unui obiect. Privirea fixă dezvăluie o întreagă aură a obiectului, un voal ca de mireasă, care înlăturat dă seama de o înțelegere miraculoasă a însușirilor sale. Cununia aceasta, a privirii cu obiectului, are loc cu precădere în momentele de răgaz. E nevoie de o suspendare a timpului pentru a provoca persistența unei singure acțiuni. Izolarea permite și chiar condiționează astfel de ocurențe, care multiplicate într-un spațiu limitat propun o nouă conștiință a perceperii asupra acestuia. Dăm astfel seama de o cunoaștere a lui în raport cu noi, de relația cu obiectele din jurul nostru, de capacitatea unui spațiu de a fi structurat în acord cu comportamentul nostru uman, dar și de faptul că raportarea la spațiu se produce dincolo de simpla lui funcționalitate. În izolare (ca aceea pe care pandemia cu virusului SARS – CoV-2 a impus-o) înțelegem poate, mai clar, nevoia unui sentiment de apartenență la loc, cât și importanța funcției acestuia de reprezentare a noastră.

Repetiția acțiunilor pe care le desfășurăm într-un anume spațiu pot da seamă de însăși coerența spațială a acestuia. Acestea sunt premisele, iar accentul nu cade, firesc, pe posibilitatea unui spațiu de a se dedubla, ci din contră, de a se rezuma să adere la o identitate singulară. Intenția nu este aceea de a realiza o apologie a unității ci, mai degrabă, de a înțelege povara unei versatilități a spațiului, în sensul în care aceasta poate afirma caracteristici ale unui spațiu neconsecvent și nehotărât. Nedefinirea clară a unui spațiu aduce cu sine incapacitatea sa ulterioară de a fi însușit, sau altfel, de a crea legături armonioase cu cel care îl locuiește.