Recuperarea prudentă a orașului în locuirea colectivă. Hermeneutică antologică între trei concepte: post-funcționalism, istoricism și formalism

Obiectivul cercetării urmărește reevaluarea și readucerea în atenția profesională a modelului european de practică urbană și arhitecturală, prea repede căzut însă în uitare, prin care locuirea colectivă în favoarea orașului a ocupat o poziție dominantă: Internationale Bauausstellung Berlin (IBA) 1987. Metodologia acestei reevaluări are la bază experiența concretă la amplasamentele berlineze din cadrul IBA in cadrul vizitelor mele recente, dar mai ales o cercetare istoriografică extinsă asupra publicisticii arhitecturale care a însoțit oficial evenimentul și concursurile sale de arhitectură. Am interpretat fenomenul arhitectural prin texte teoretice colaterale, relevante atât pentru o hermeneutică înzestrată cu capacitatea de slăbire a cadrelor tari / scientiste de înțelegere a realității, cât și pentru ceea ce aș numi în sens mai larg o cartografie intelectuală pentru profesie, rememorând concepte antologice precum istoricismul, formalismul și post-funcționalismul cu scopul de a reveni la principiile locuirii colective pentru oraș, motivate de puterea evocatoare a reconstrucției urbane critice.

Mijlocul deceniului al șaptelea al secolului XX reprezintă un moment de turnură în teoria arhitecturii, prin care problematica locurii colective se desprinde de ideologia funcționalist-scientistă și de „Noua Obiectivitate” care a guvernat principiile raționale de reconstrucție postbelică în Europa occidentală. Între 1965 și 1987, o hermeneutică înspirată larg de filosofie s-a dezvoltat intens în critica de arhitectură, orientând-o către orizontul istoric și ideea de recuperare a orașului prin locuire. Neînțelegerea sau ignorarea mizei fundamentale a acestui interes la nivelul practicii curente ne face să recunoaștem acum, în contextul nostru local, prea puține exemple de bună practică a locuirii colective poziționate explicit în favoarea orașului.

Privirea interpretativă îndreptată către fenomenul IBA 1987, adresată cu precădere locuirii colective, ne pune în fața unor concluzii esențiale, relevante acum și la noi mai mult decât oricând: 1) reînnoirea urbană trebuie făcută prudent, pe fragmente, privind în mod analogic către precedentele istorice valoroase și abandonând discursul rudimentar al progresismului scientist sau futurist; 2) concepția arhitecturală se produce ca o consecință a înțelegerii tipologice a țesutului urban sedimentat istoric în care strada, piața și insula urbană sunt elementele morfologice constitutive în memoria colectivă; 3) locuirea colectivă și spațiul public diferențiat nu pot fi disociate în demersul teoretic, realitatea concretă și experiența perceptuală a însușirii spațiului de către o comunitate.